česky  english  română 

Căutare avansată
Articol de notificare Printează Micşorarea literelor Mărirea literelor

Comunitatea ceha din Banat: trecut şi prezent

Cehii au fost printre ultimele populaţii colonizate în Banat de Imperiul Habsburgic, începând cu anii 20 ai secolului al 19-lea. Din cele nouă aşezări compacte cehe au rămas doar şase sate locuite de cehi în zona Clisurii Dunării. După 1990 statul ceh sprijină dezvoltarea comunitaţii cehe în domeniul economiei, culturii şi al învăţământului.

Satele cu populaţie cehă din sudul Banatului înconjurate de populaţie de origine sârbă şi română constituie un fenomen cultural unic. Datorită aşezării lor geografice izolate, limba cehă, obiceiurile şi modul tradiţional de cultivare a pământului şi organizare a gospodăriei s-au conservat perfect, această comunitate reprezentând  o valoare culturală şi istorică inestimabilă. Conform ultimului recensământ din 2002,  numărul etnicilor cehi care trăiesc în România este de 3 938 de persoane (în 1992 erau 5 800). Majoritatea lor locuieşte în şase sate din zona Clisurii Dunării: Gerník (512 persoane), Svatá Helena (507 persoane), Bigr (229 persoane), Rovensko (150), Eibenthal 500 şi Šumice 143 persoane, iar îndeletnicirea de bază o constituie agricultura.

Cehii din România numiţi în limbajul popular din Banat „pemi”(cuvânt care derivă din „boemi” sau „boemieni” - locuitori ai Boemiei) au fost printre ultimele populaţii colonizate în Banat de Imperiul  Habsburgic. Colonizarea lor s-a produs în trei valuri sau etape principale: 1823, 1827, 1862, ca o consecinţă a nevoii de a popula teritoriile slab locuite, de a defrişa pădurile şi a asigura împreună cu locuitorii satelor româneşti paza graniţelor

Primul val al colonizării cehe a Banatului a avut loc în anul 1823, când Magyarly, un negustor de lemne din Oravice, a atras prin promisiunile sale câteva sute de familii cehe din regiunea Klatov şi Plzen care s-au stabilit în sudul Banatului. Nu se cunoaşte precis numărul lor, dar se poate estima că în Banat au sosit atunci 150-200 de familii, numărând 600-750 de persoane.   Primul sat ceh  Svatá Alžbeta (Elisabethfeld)  datează din 1823, dar mai târziu  a dispărut datorită lipsei de apă. Locuitorii lui s-au mutat în satul Svatá Helena (Sfânta Elena) atestat în anii 1824-1825, unde s-au mai aşezat alte 28 de familii de cehi venite din regiunea Šumava. Se spune că aceste două sate au primit numele celor două fiice ale negustorului Magyarly. Coloniştii cehi trebuiau să defrişeze pădurea, să taie copacii, să îi transporte într-un anumit loc şi să ardă mangalul. Din păcate, Magyarly nu şi-a respectat promisiunile, potrivit cărora fiecare teren devenea proprietatea celui care îl defrişa şi decepţionaţi coloniştii cehi au apelat la colonelul Drasenović, comandantul militar din Caransebeş, rugându-l să îi primească în asociaţia grănicerilor militari.

Al doilea val al coloniştilor cehi sosiţi în anii 1827-1828 s-a desfăşurat sub coordonarea  autorităţile militare grănicereşti. El  a cuprins circa 2000 de cehi care au întemeiat în zona Clisurii Dunării   alte sate ceheşti: Bígr, (Bigăr, comuna Berzasca), Rovensko (Ravensca, comuna Şopotul Nou), Šumice (Şumiţa, comuna Lăpuşnicel), Gernik (Gârnic), Schontal (Poneasca, comuna Bozovici), toate în judeţul Caraş-Severin, cât şi  Eibenthal (comuna Dubova) şi Frauenwiese (Frauvízn, Poiana Muierii), lângă Orşova în judeţul Mehedinţi, acesta din urmă având să dispară în anii 60 ai secolului al 19-lea.

Al treilea val de colonişti cehi a fost aşezat în zona de câmpie a Banatului prin anul 1863 în localităţi înfiinţate de români încă din secolul al 13-lea şi anume: la Clopodia, judeţul Timiş s-au stabilit circa 200 de cehi, iar la Peregul Mare, în judeţul Arad, circa 250 de cehi. Convieţuind cu celelalte etnii din aceste localităţi, treptat cehii au fost asimilaţi, astăzi menţinându-se doar 5-6 familii „pur” cehe.

De asemenea, timp de aproape 100 de ani de la primele colonizări, s-au produs colonizări secundare, prin care numeroase familii de cehi şi-au părăsit aşezările originare, stabilindu-se în diverse localităţi din Banat, precum Timişoara, Caransebeş, Reşiţa, Lugoj, Moldova Nouă, Scăiuş, Mercina, Berzasca, Liubcova, dar şi în Serbia, Bulgaria, Argentina şi SUA.    

Până în anul 1872 când graniţa bănăţeană a fost demilitarizată, cehii din Banat au fost cuprinşi în două regimente grănicereşti, după a căror desfinţare, populaţia, inclusiv cehii a fost inclusă în organizaţiile civile austriece, apoi austro-ungare (comitatele) şi apoi romăneşti (plăşi, regiuni, raioane, judeţe). Până în 1950 localităţile cehe au avut primari proprii, iar după 1950 numai satul Gârnic s-a menţinut ca centru de comună, restul satelor cehe intrînd în componenţa unor comune româneşti. În timpul celor două conflagraţii mondiale, cele şase sate cehe de pe Clisura Dunării au plătit tributul lor de sînge, când circa 100 de bărbaţi mobilizaţi nu s-au mai întors la căminele lor.

După cel de-al doilea război mondial, guvernul cehoslovac a lansat apelul de revenire în ţară a tuturor cehilor care trăiau în străinătate. Procesul de reemigrare a început imediat după mai 1945, iar în iulie 1946 a fost încheiat Protocolul privind transferul persoanelor de naţionalitate cehă şi slovacă din România în Cehoslovacia. În baza lui între 1947-1949 au fost expediate din România către Cehoslovacia de atunci 31 de transporturi pe calea ferată, iar circa 2200 de cehi au plecat din Banatul de sud, trecînd prin Ungaria şi Slovacia şi s-au stabilit în tabăra din oraşul Cheb în vestul Cehiei, unde au rămas până la găsirea unui loc de muncă. După 1990 a început un nou val de revenire a cehilor din România în Cehia, determinat de închiderea minelor de la Eibenthal, Cozla, Anina şi Moldova Nouă şi a altor obiective economice din zona Clisurii Dunării,  proces de migraţie rapidă şi necontrolată care se desfăşoară în continuare.

Forul tutelar al minorităţii cehe din România este Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România care a fost înfiinţată în zilele de 4-5 ianuarie 1990. Deşi la 31 decembrie 1992 Cehoslovacia s-a divizat, Uniunea a continuat să funcţioneze ca atare, având o largă autonomie zonală atât pentru minoritatea cehă, cât şi pentru minoritatea slovacă.  U.D.S.C este condusă de un preşedinte ales pe 4 ani şi este împărţită în  4 filiale zonale autonome în Arad, Bihor,Timiş şi Caraş-Severin, fiecare având preşedinetele ei. Majoritatea cehilor sunt cuprinşi în zona cehă a Banatului de sud (judeţele Caraş Severin şi Mehedinţi) alcătuită din 14 organizaţii locale cu circa 1000 de membri şi având sediul central la Moldova Nouă.  Deşi se defineşte în primul rînd ca o organizaţie cultural-socială, U.D.S.C are şi o reprezentare politică în Parlament, având un mandat în Camera Deputaţilor. Uniunea desfăşoară o bogată activitate socio-culturală de sprijinire financiară a comunităţilor cehe, pentru renovarea de şcoli, biserici, cîmine culturale, organizarea de concursuri şcolare şi sportive , a unor festivaluri folclorice, tipărirea unor cărţi şi reviste în limba cehă.

Al doilea sprijin foarte important vine din partea statului ceh. Astfel în ianuarie 1990 a luat fiinţă Asociaţia pentru ajutorarea etnicilor cehi din România. Deşi a avut cu precădere un caracter umanitar, asociaţia a reuşit să obţină în urma  negocierilor cu organele de stat din Republica Cehă un regim special de călătorie pentru cehii din România care au putut să călătorească în Republica Cehă fără invitaţie, spre deosebire de ceilalţi români. După 1994, când relaţiile cu cehii care trăiesc în străinătate au devenit obiectul atenţiei sistematice a Ministerului Afacerilor Externe, s-au deschis noi posibilităţi şi surse financiare. Consecinţa cea mai evidentă a fost implementarea programului extraordinar de ajutorare orientat pe repararea şcolilor şi a drumurilor, introducerea sistemului de telefonie, îmbunăţirea asistenţei medicale, dar şi pe oferirea de posibilităţi legale celor care vor să se restabilească definitiv în Republica Cehă. În acest sens, începând din martie 1995 etnicii cehi plecaţi din România pot să obţină statutul de cetăţeni de stat ai Republicii Cehe, dacă au îndeplinit condiţia de a fi avut o şedere permanentă neîntreruptă de 5 ani în Republica Cehă, îndeplindu-se astfel visul lor de a deveni cehi „adevăraţi”. De asemenea, începînd cu 1990 statul ceh în colaborare cu U.D.S.C şi cu autorităţile româneşti s-a implicat în repararea căilor de acces către satele cehe, organizarea de tabere şcolare gratuite în Cehia,  a  cursurilor de vară de la Dobruška pentru tinerii de peste 18 ani, oferirea de burse de studii semestriale la institutele de învăţământ superior din Cehia, organizarea cursurilor de perfecţionare pentru învăţătorii cehi din România. De asemenea, în fiecare an statul ceh trimite în localităţile cehe din Banat profesori din Cehia.