česky  english  română 

Căutare avansată
Articol de notificare Printează Micşorarea literelor Mărirea literelor

Istoria ceha

Ţările cehe au o existenţă mai veche de zece secole şi datorită aşezării lor în centrul continentului european au jucat un rol important în toate etapele istorice. De-a lungul timpului teritoriile Bohemiei şi ale Moraviei au fost expuse succesiv migraţiei triburilor germanice şi a slavilor de apus. În anii 20 ai secolului al 7-lea, triburile slave au creat prima formaţiune statală – statul lui Samo (623-659) atestat în aşa-numita Cronică Fredegara. Despre triburile care au trăit în Bohemia şi Moravia s-au păstrat o serie de informaţii de la comercianţii arabi, în mănăstirile france şi în izvoarele cehe. Cel mai vechi cunoscut este Geograful Bavarez care prezintă situaţia de la cumpăna secolelor 8-9.

Marele Cnezat al Moraviei (830-906)

Este prima formaţiune de pe teritoriul Cehiei de astăzi care poate fi considerată o formă timpurie de stat. Cnezatul condus de Mojmír (830-846) a avut centrul în Moravia de sud, după care s-a extins treptat, cuprinzând teritorii din Slovacia, Polonia de sud, Bohemia şi regiunea cuprinsă între Dunăre şi Tisa. În timpul succesorulului lui Mojmír, Rostislav (846-870) este adoptat creştinismul (şi liturghia în limba slavonă) adus în 863 de fraţii misionari Constantin Filozoful (Chiril) şi Metodiu. Cei doi au inventat alfabetul glagolitic, bazat pe dialectul slavon folosit în ţinutul din jurul oraşului lor natal Salonic, care a devenit baza limbii slavone. Marele Cnezat al Moraviei atinge apogeul dezvoltării sale în timpul lui Svatopluk (870-894), după care se prăbuşeşte în 906, în urma invaziei ungurilor în Câmpia Panoniei.

Dinastia Přemysl (sf.sec.9-1306)

La sfârşitul secolului al 9-lea se constituie statul ceh cu centrul în Bohemia şi capitala la Praga, condus de Vratislav  I din dinastia Přemysl (905-921). A urmat la tron Václav (921-935), a cărui politică de creştinare forţată a trezit o vie nemulţumire. În 935 Václav este ucis de fratele său Boleslav şi devine patronul sanctificat al cehilor. Boleslav I (935-967) desăvârşeşte tipul de stat mai dezvoltat prin cucerirea Moraviei, Slovaciei, unei părţi din Silezia şi Cracoviei. Fiul său, Boleslav II Cucernicul (967-999) şi cele două fiice şi-au câştigat recunoaşterea printr-o politică religioasă activă. În timpul domniei lui Boleslav II a fost fondată prima mânăstire (benedictină) pe lângă biserica sf.Gheorghe din Hrad, iar una din surorile lui a devenit stareţa mânăstirii. În 973 este înfiinţată Episcopia de Praga. În 1085 este proclamat regatul ceh condus de Vratislav (1061-1092). Regele Přemysl I Otakar (1197-1230) primeşte Bula de Aur a lui Frederic II şi este încoronat primul rege al cehilor; statul ceh este declarat regat, iar titlul regal devine ereditar, fiind legiferat dreptul la succesiune al regilor cehi. Regatul cunoaşte o perioadă maximă de strălucire în timpul domniei lui Přemysl II Otakar (1253-1278), când se consolidează puterea regală. Este o perioadă în care se dezvoltă meseriile, apar oraşele regale, sunt fondate mânăstiri, catedrale gotice. Dinastia Přemysl se stinge pe linie bărbătească odată cu asasinarea  lui Václav III în 1306.

Dinastia de Luxemburg (1310-1437)

Prin căsătoria lui Ioan de Luxemburg cu Eliška Přemyšlová, pe tronul Ţărilor Coroanei cehe se succed reprezentanţii dinastiei de Luxemburg. În timpul domniei lui Ioan de Luxemburg (1310-1346) s-au manifestat două tendinţe politice privind modul de guvernare: pe de o parte se aflau interesele familiei de Luxemburg care încerca să promoveze politica Imperiului Romano-German, iar pe de altă parte nobilimea cehă s-a străduit să îşi impună propriile revendicări pe plan intern. Prin convenţia de la Domažlice din 1318, regele Ioan de Luxemburg a fost nevoit să facă însemnate concesii nobilimii, obligându-se să păstreze obiceiurile ţării, inclusiv interdicţia de a acorda funcţii publice străinilor. El a respectat aceste promisiuni, dar a renunţat să mai promoveze o politică internă activă, consacrându-se politicii externe la nivel european. În acelaşi timp a consolidat poziţia internaţională a familiei sale printr-o politică abilă de alianţe matrimoniale şi  a extins teritoriul statului ceh prin anexarea regiunilor Cheb, Horní Lužice şi a principatelor sileziene. Absenţa îndelungată din ţară a regelui Ioan de Luxemburg şi anarhia internă i-au determinat pe câţiva nobili clarvăzători să îi propună fiului lui, prinţul Carol, în vârstă de 17 ani, să vină în Cehia. În timpul domniei sale, Carol IV (1346-1378), rege roman, conte de Luxemburg, rege al Italiei şi din 1355 împărat al Sfântului Imperiu Roman s-a bazat pe concepţiile şi teoriile juriştilor de la Universitatea din Sorbona unde şi-a făcut studiile, încercând de la bun început să introducă modelele euroupene evoluate în spaţiul ceh. După moartea tatălui său Ioan de Luxemburg, el a câştigat şi coroana cehă, scopul principal al politicii sale devenind unirea coroanei cehe cu coroana imperiului. La aceasta a contribuit şi puternica sa motivaţie de ordin ereditar: Carol IV a subliniat întotdeauna în mod ostentantiv că pe linie maternă este descendentul dinastiei Přemysl.  El a folosit orice prilej pentru a-şi exprima respectul faţă de sfântul Václav, patronul şi simbolul statului ceh, cu atât mai mult, cu cât la început el însuşi a purtat acest nume. Aşa se explică de ce una dintre cele importante capele din biserica sf.Vít este Capela sf.Václav, după cum figura sf.Václav apare şi în sigiliul Universităţii din Praga fondată de Carol IV, după cum şi diadema regală a regilor cehi, împodobită şi încrustată cu pietre preţioase rare poartă numele de Coroana sf. Václav. Totodată, trebuie menţionat că în timpul domniei lui Carol IV, denumirea de Coroana Cehă a început să fie folosită şi în sensul de statul ceh, respectiv de confederaţie statală cehă deoarece în limba cehă veche nu a existat cuvântul stat. Carol IV a considerat că Ţările Coroanei cehe reprezintă o componentă privilegiată a Sfântului Imperiu Roman, dar importanţa pe care a acordat-o Bohemiei (istoricii vorbesc chiar despre un bohemocentrism) s-a reflectat şi în grija lui faţă de Praga. Devenit nu doar centru arhiepiscopal, dar şi reşedinţa regelui ceh şi a împăratului, oraşul trebuia să corespundă dimensiunilor politicii lui Carol. În 1348 el a fondat Nové Město din Praga, prin care a lărgit considerabil limitele de atunci ale oraşului. De asemenea, pe o suprafaţă de 360 ha a fost dezvoltat un ansamblu urban de mare anvergură: Târgul de animale, azi Piaţa Carol, Târgul de cai – azi Václavské náměstí, Târgul de fân – astăzi Senovážné náměstí, a fost conceput cartierul Malá Strana, în locul fostului pod din lemn al Juditei a fost construit Podul de piatră – Karlův most, cu două turnuri monumentale la cele două capete. În 1348 a fost fondată universitatea care includea facultăţile de filozofie, drept, medicină şi teologie, care a fost prima universitate din Europa Centrală. În timpul domniei lui Carol IV, populaţia oraşului Praga număra 30.000-80.000 de locuitori, fiind unul dintre cele mai populate oraşe ale lumii creştine, strălucirea lui fiind sporită de numeroasele construcţii noi de biserici şi mânăstiri.

Mişcarea husită (1419-1436)

În timpul domniei sale, Václav IV (1378-1419), fiul lui Carol IV, s-a confruntat atât cu probleme politice internaţionale (marea schismă a bisericii catolice, criticile aduse biserii romano-catolice), cât şi cu o profundă criză socială provocată de marea epidemie de ciumă din 1380. Ca o reacţie împotriva autorităţii imperiale şi a averii şi influenţei bisericii catolice în general a izbucnit mişcarea husită. Părintele ei spiritual Jan Hus, s-a inspirat din opera gânditorulului englez John Wycliff care propunea ca statul, reprezentat de rege şi nobilime să preia acţiunile de corijare al bisercii, concret să ajute la deposedarea ei de toate bunurile materiale pentru ca să-şi poată desfăşura activitatea în plan exclusiv spiritual. Biserica catolică a pronunţat interdictul împotriva lui Hus şi acesta trebuit să părăsească Praga. În 1415 Hus a  fost condamnat de conciliul din  Konstanza la pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug ca un eretic înrăit. Arderea pe rug a lui Jan Hus la 6 iulie 1415 a provocat un val puternic de indignare în Cehia. Adepţii potirului au devenit războinici neînfricaţi şi multă vreme invincibili în faţa cărora a tremurat întreaga Europă. Husiţii în frunte cu Jan Žižka şi Prokop Holý au fost învingători, chiar în cele cinci cruciade antihusite. Războaiele husite (1420-1434) au avut un efect devastator asupra ţărilor cehe, deoarece războinicii husiţi au distrus numeroase oraşe, biserici şi monumente de preţ. Războaiele s-au terminat prin înfrîngerea aripii radicale a husiţilor în 1434. În 1436 au fost încheiate aşa-numitele compactate (compromis) între cehii husiţi şi Conciliul de la Basel care au permis împărtăşania din potir. Negocierea compactatelor a fost şi condiţia urcării pe tronul ceh a lui Zigmund de Luxemburg unicul moştenitor al regatului ceh după moartea lui Václav IV. Astfel ţările cehe au devenit o zonă în care orice locuitor putea să aleagă între credinţa husită şi cea catolică. Husiţii au revoluţionat tacticile militare ale infanterie şi au armele de foc portabile, precum muschetele, care au avut o contribuţie decisivă în victoriile lor.

Dinastia Jagello (1471-1526)

În 1471 este ales rege al Cehiei Vladislav Jagello, fiul regelui Cazimir al Poloniei şi descendent al familiei Luxemburg. În timpul domniei sale şi a fiului său Ludovic (1516-1626) puterea statului a crescut, diminuîndu-se totuşi puterea regală. Dinastia Jagello s-a stins odată cu moartea lui Ludovic în bătălia de la Mohacs (1526), iar odată cu alegerea lui Ferdinand I ca rege (1526-1564), regatul ceh intră pentru patru secole sub stăpânirea dinastiei de Habsburg.

Dinastia de Habsburg (1526-1918)

Stilul de domnie absolutistă a lui Ferdinand a deranjat stările cehe care au încercat să opună rezistenţă. În 1547 are loc la Praga adunarea reprezentanţilor stărilor care cer regelui Ferdinand I convocarea regulată a seimului şi contestă caracterul ereditar al dinastiei Habsburg. În 1583 împăratul Rudolf II (1576-1611) mută capitala imperiului de la Viena la Praga şi oraşul devine nu numai un important centru european al artelor şi ştiinţelor, dar şi de relansare a religiei catolice. Rudolf II va fi nevoit să se abată de la linia sa exclusiv catolică şi în 1609 emite Scrisoarea de maiestate privind libertatea religioasă prin care acordă libertatea cultului pentru protestanţii cehi. În 1618 are loc răscoala antihabsburgică a orăşenilor cehi (bătălia de la Muntele Alb), sprijinită de nobilimea protestantă care a constituit prologul Războiului de 30 de ani. Înfrângerea răscoalei a avut ca urmare instaurarea aşa-numitei perioade de întuneric, în timpul căreia a fost desfiinţată autonomia statală cehă şi s-a trecut la o politică de germanizare forţată. Pacea Westfalică din 1648 a confirmat Bohemia şi Moravia ca domenii ereditare ale Habsburgilor. Mişcările protestatare faţă de aceste decizii au continuat peste două sute de ani, dar toate s-au soldat cu eşecuri. În 1740, prin moartea împăratului Carol IV, dinastia de Habsburg se stinge pe linie bărbătească, iar conform Sancţiunii pragmatice adoptată în 1713, pe tron urcă fiica lui, arhiducesa Maria Tereza (1717-1780). Din 1765 Maria Tereza l-a asociat la putere pe fiul său Iosif II care va prelua tronul din 1780. Încă de la începutul domniei,  acest „suveran popular” sau „monarh luminat” a iniţiat reforme în spirit iluminist, printre care: desfiinţarea cenzurii cărţilor şi revistelor,  a ordinelor călugăreşti şi ale mânăstirilor care nu exercitau activitate şcolară şi de ocrotire a bolnavilor,  decretul de abolire a iobăgiei care a permis iobagilor să se căsătorească, să îşi trimită copii la şcoală, să se mute fără acordul stăpânilor, decretul fiscal, conform căruia robota ţăranilor a fost transformată în salariu, iar impozitele nu trebuiau să depăşească 30%, decretul de luare în evidenţă a tuturor terenurilor agricole, respectiv ale stăpânilor şi ţăranilor; secularizarea averii bisericii catolice.  

Crearea naţiunii cehe moderne

În timpul revoluţiei de la 1848, cu un pronunţat caracter antihabsburgic, politicienii cehi au avansat ideile federalizării imperiului şi emancipării naţiunilor, bazându-se în principal pe factorii economici: Cehia era unul dintre cele mai dezvoltate şi industrializate state componente ale imperiului. Revoluţia este înăbuşită de oştile generalului Windischgratz. Istoria nu s-a oprit aici, iar teritoriile cehe au fost incluse în Imperiul Austro-Ungar. Nemulţumirile din rândul populaţiei cehe şi a celorlalte populaţii supuse au crescut continuu. După terminarea primului război mondial în care imperiul austro-ungar a pierdut teritorii însemnate,acesta s-a destrămat. Prin pactul dualist din 1867 Bohemia şi Moravia au rămas în cadrul Austriei, iar Slovacia a fost inclusă în Ungaria.

Astfel la 28 octombrie 1918 este proclamată la Praga Republica Cehoslovacă indepedentă la care se uneşte şi Slovacia la 30 octombrie. Tomáš G. Masaryk (1850-1937) este ales primul preşedinte al statului.

Formarea statului indepedent cehoslovac (1918)

După proclamarea Republicii Cehoslovace Independente, tratatul de pace de la Saint-Germain - en-Laye (1919) recunoaşte indepedenţa şi graniţele noului stat. Noua republică devine în scurt timp una dintre ţările cele mai dezvoltate din Europa şi din lume. In 1921 Cehoslovacia, România şi Iugoslavia formează Mica Înţelegere.

Dictatul de la Munchen, ocupaţia germană (1938 - 1945)

Epoca de prosperitate şi democraţie ia sfârşit odată cu conferinţa de la Munchen din 29 septembrie 1938 la care au participat Adolf Hitler, Benito Mussolini, premierul francez Eduard Daladier şi premierul britanic Nevill Chamberlain care în noaptea spre 30 septembrie au semnat celebrul tratat prin care au acceptat revendicările Germaniei. Cehoslovacia, ai cărei reprezentanţi nu fuseseră invitaţi la tratative au fost obligaţi să fie de acord cu dictatul marilor puteri şi să cedeze zonele de la frontiera cu Germania (cca 30 000 km2 şi 3 000 000 de locuitori de origine germană). La 15 martie Cehia este ocupată de trupele nazistee şi este proclamat Protectoratul Boemiei şi Moraviei (Slovacia se proclamă stat independent la 14 martie, devenind un stat satelit al Germaniei). In aceste condiţii se confruntă două concepţii diferite ale politicienilor cehi aflaaţi în exil. Prima concepţia se baza pe ideea că din punct de vedere al dreptului internaţional reprezentanţele diplomatice ale Cehoslovaciei reprezintau continuitatea statului cehoslovac independent, şefii lor fiind prin urmare abilitaţi să continue mişcarea din străinătate care încerca refacerea statului. Adeptul acestei concepţii a fost ministrul plenipotenţiar Štefan Osuský de la Paris Reprezentantul celei de-a doua concepţii, ex-preşedintele Cehoslovaciei dr. Eduard Beneš considera că ocupaţia germană a ţărilor cehe anulase practic tratatul de la Munchen şi de aceea acţiunile cehoslovace din străinătate trebuiau să continue republica dinaintea tratatului, al cărei reprezentat se considera a fi în calitate de fost preşedinte. Deşi la început a fost respinsă de guvernele francez şi britanic, până la urmă concepţia lui Beneš a fost acceptată. In 1949 la Londra s-a format guvernul cehoslovac în exil condus de dr. E.Beneš.

Instaurarea regimului comunist (1948)

La 4 aprilie 1945 este proclamat primul guvern oficial al Cehoslovaciei eliberate, care  a fost rezultatul negocierilor din martie 1945 de la Moscova dintre cele două centre ale mişcării de rezistenţă de la Londra şi Moscova. Guvernul format sub patronaj sovietic este un guvern de coaliţie în care comuniştii acaparează treptat toată puterea. Se ajunge la un conflict de principiu între comuniştii care ţineau sub control cele mai importante pârghii de putere şi miniştrii democraţi care la 20 februarie demisionează. La 25 februarie 1948 preşedintele Beneš acceptă demisia miniştrilor democraţi şi numeşte un guvern format aproape în exclusivitate din comunişti. După puciul din februarie comuniştii au început să construiască un sistem politic totalitar şi Cehoslovacia devine componentă a blocului sovietic. În 1953 are loc naţionalizarea şi reforma monetară, iar în 1960 noua constituţie consfinţeşte noua denumire oficială a statului de Republica Socialistă Cehoslovacă.

Primăvara de la Praga (1968)

La sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60 se produce un proces de liberalizare treptată al cărei apogeu este înregistrat în 1968, când are loc o încercare remarcabilă de introducere a „socialismului cu faţă umană“. În ianuarie 1968 Antonín Novotný este obligat să demisioneze din funcţia de prim secretar al partidului comunist, limitîndu-se la  funcţia de preşedinte al ţării, din care a demisionat la 30 martie. Alexandr Dubček, numit în locul lui, formează aripa reformatoare din partidul comunist. Deşi în această perioadă conducerea de partid este nevoită să facă faţă atacurilor „partidelor frăţeşti“ din ţările Tratatului de la Varşovia şi campaniei plină de ură dezlănţuită mai ales de presa sovietică împotriva procesului de democratizare din Cehoslovacia, cetăţenii sunt cuprinşi de elan în privinţa posibilei renaşteri a întregii societăţi: este desfiinţată cenzura, se formează în mod spontan consilii ale oamenilor muncii, apar organizaţii şi asociaţii noi, este activată biserica şi organizaţiile de cult. Acest proces reformator, ca şi refuzul categoric al conduceri partidului comunist de a semna scrisoarea comună a celor cinci partide participante la consfătuirea din iulie 1968 prin care era impusă doctrina Brejnev (dreptul de a interveni cu forma în chestiunile interne ale statelor socialiste) au determinant invazia trupelor pactului de la Varşovia (cu excepţia României) în noaptea de 20 spre 21 august 1968. Deşi nu se punea în discuţie o confruntare armată, a avut loc o remarcabilă rezistenţă spontană faţă de ocupaţia conducerii sovietice, la care s-au adăugat şi manifestările de solidaritate  din ţările democratice. La 23 august 1968 au început tratativele sovieto-cehoslovace şi a fost semnat protocolul de la Moscova care stabilea prezenţa nelimitată în timp („provizorie“) a trupelor sovietice care aveau să părăsească definitiv Cehoslovacia abia în 1991. A urmat procesul de „normalizare“: partidul comunist şi întreaga societate cehoslovacă au cunoscut un amplu proces de epurare, toate reformele au fost oprite, şi a avut loc reînnoirea caracterului opresiv al regimului. O consecinţă a Primăverii de la Praga a rămas federalizarea Republicii Socialiste Cehoslovace la 1 ianuarie 1969, care a  transformat în mod formal statul unitar într-o federaţie formată din două state: Republica Socialistă Cehă şi Republica Socialistă Slovacă.

Revoluţia de catifea (1989)

În contextul transformărilor care au cuprins întreaga Europă în anul 1989, în urma unor demonstraţii populare de amploare, cunoscute sub numele de Revoluţia de catifea, conducerea comunistă este înlăturată şi este ales un guvern de uniune naţională. Fostul dizident Václav Havel este ales preşedinte al republicii. La 20 aprilie 1990 este adoptat noul nume al statului: Republica Federativă Cehă şi Slovacă. În iunie 1991 ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul Cehoslovaciei, la 1 iulie este semnat la Praga actul de desfiinţare a Tratatului de la Varşovia.

În prima jumătate a anilor 1990 a avut loc o serie întreagă de reforme politice, sociale şi economice. Întreprinderile de stat au fost restructurate şi privatizate şi a avut loc trecerea de la economia centralizată şi planificată la economia de piaţă.

Formarea Republicii Cehe (1993)

Alegerile din  5-6 iunie 1992 au decis de facto viitorul Cehoslovaciei. Rezultatele antagonice ale alegerilor au dovedit orientarea diferită a marii majorităţi a celor două popoare. În Slovacia au învins forţele care impuneau întărirea puternică a competenţelor celor două republici în detrimentul federaţiei ceea ce în opinia forţelor învingătoare din Republica Cehă ar fi determinat un caracter nefuncţional al statului comun. Imediat s-a dovedit că învingătorii cehi şi slovaci ai alegerilor nu vor putea constitui un guvern şi un parlament  federal stabil şi funcţional. O dovadă a constituit-o alegerea lui Vaclav Havel ca preşedinte al republicii şi respingrea lui de către majoritatea deputaţilor slovaci, urmată de demisia sa. După mai multe runde de negocieri, reprezentanţii celor două guverne au hotărât dizolvarea federaţiei cehoslovace. După discuţii îndelungate privind statul de drept, la 25 noiembrie 1992 Adunarea federală a hotărât dispariţia Cehoslovaciei, începând cu data de 31 decembrie 1992. La 16.12.1992 parlamentul ceh a aprobat constituţia statului ceh independent. In fruntea sa a fost ales din nou Václav Havel, în calitate de primul preşedinte al Cehiei.

Noul stat creat a fost imediat recunoscut de ONU ca membru cu drepturi depline şi la 19 ianuarie 1993 Republica Cehă a fost primită ca al 180-lea membru al ONU. La 23 februarie 1993 a devenit cel de-al 172-lea stat membru al UNESCO; la 30 iunie 1993 a fost primită ca membru al Consiliului Europei, la 29 octombrie 1993 a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate pe o perioadă de 2 ani (de la 1 ianuarie 1994).

Aderarea Republicii Cehe la UE şi NATO

La 10 martie 1994 primul ministru Václav Klaus a semnat documentul de aderare a Republicii Cehe la Parteneriat pentru pace la sediul NATO de la Bruxelles. La încheierea summitului NATO de la Madrid (9 noiembrie 1997), Cehia (împreună cu Polonia şi cu Ungaria) a fost invitată să demareze negocierile de intrare în NATO. Republica Cehă a intrat în NATO la 12 martie 1999.

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acodul de asociere a Republicii Cehe la UE şi la 28 noiembrie al aceluiaşi an, ministrul afacerilor externe Jan Zieleniec a semnat la Paris Acordul de intrare a Republicii Cehe în Organizaţia pentru colaborare economică şi dezvoltare. În decembrie 1997 Republica Cehă a primit la Luxembourg împreună cu alte ţări candidate invitaţia oficială de a intra în UE. Negocierile de aderare au început la 31 martie 1998 şi s-au încheieat la 12-13 decembrie 2002 la Consiliului European de la Copenhaga. Între 13-14 iunie 2003 a avut loc referendumul pentru intrarea Cehiei în UE la care a participat 55% din numărul total al populaţiei, din care peste 77% au fost de acord ca ţara lor să devină ţară membră a UE. La 1 mai 2004 Cehia a devenit membru cu drepturi depline. În perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2009 Republica Cehă a deţinut preşedenţia la Consiliul Uniunii Europene, care a avut ca motto „O Europă fără bariere”.